Povestea mea

La vârsta de 42 de ani mi-am văzut împlinit propriul Vis American: independenţă financiară, un serviciu interesant, o familie sănătoasă, prieteni minunaţi, calitatea de membru la patru dintre cele mai grozave cluburi private de golf şi proprietatea câtorva case din însorita Californie. Aşa că am avut de-a dreptul un şoc atunci când un prieten apropiat mi-a spus cu o voce blândă şi plină de compasiune următoarele cuvinte: „viaţa ta nu are un scop, eşti lipsit de pace şi totul gravitează doar în jurul propriei tale persoane”. Aproape instantaneu, ca şi cum ai aprinde un bec într-o cameră întunecată, mi-au trecut cu limpezime prin minte nişte gânduri care nu mă mai bântuiseră niciodată. Erau clare ca lumina zilei. În 2002, la un an de la această întâmplare, am renunţat la postul meu de partener în conducerea firmei Delphi Ventures, un important fond de investiţii din Silicon Valley. Nu aveam nici un plan concret în afară de dorinţa fierbinte de a-mi găsi pacea, sensul existenţei şi de a deveni cel mai bun tată posibil.

Periplul meu românesc a debutat într-o sâmbătă seara, la o petrecere dată într-un restaurant din San Francisco. La eveniment nu era prezent nici un român, în schimb am auzit o poveste care mi-a captat cu totul atenţia. În ea era vorba despre un fost gardian român, bolnav de cancer la rinichi, şi care făcea eforturi de a-l găsi şi de a-şi cere iertare unui pastor pe care îl bătuse în puşcărie în repetate rânduri, cu 15 ani mai înainte. Persoana de contact a celui ce povestea despre România era Corina Caba, o tânără ce conducea un orfelinat din Oradea.

La trei luni după ce am ascultat povestea aceasta, mai precis în decembrie 2003, am făcut primul dintre cele 52 de zboruri transatlantice spre România. Înainte de această primă călătorie, am trimis nişte bani orfelinatului condus de Corina şi am citit câteva scurte istorisiri ce aveau ca temă Revoluţia din 1989. Dincolo de actele mele de caritate se ascundea vechea problemă a unui ego ce se dorea mereu în centrul atenţiei, exprimată prin dorinţa de a reconstrui imaginile negative ale comunismului, imagini ce mi-au fost inoculate în minte încă din vremea copilăriei petrecute în vremea războiului rece. Nu voiam de fapt să aflu nimic despre prezent sau despre viitor, ci voiam doar să mă minunez de trecutul dezastruos al României. Am vizitat deci un orfelinat de stat, am ascultat mărturii ale pastorilor bătuţi noaptea pe străzi prost iluminate şi am întâlnit un om cu piciorul retezat de o schijă în vremea revoluţiei de la Timişoara. Când românii mi-au spus că situaţia e acum mult mai bună, am întrebat iute dacă există oare locuri unde lucrurile nu stau mai bine decât pe vremea comunismului. Da, mi-au spus, du-te la ţară şi vezi cum stă treaba acolo.

În 31 decembrie 2003 mi-am petrecut întâia mea zi într-un sat românesc, iar ce am găsit acolo era tocmai pe dos decât ceea ce ştiam eu despre communism. Am dat peste oameni independenţi, care ştiau să-şi vadă de viaţă cum nu se poate mai bine şi care, mai ales, ştiau să se ajute unii pe alţii. Natura le oferea acestor oameni tot ce trebuia pentru a trăi decent. Am fost copleşit de o stare de pace interioară observând simpla rutină a vieţilor acestor oameni, iar în lunile care au urmat după întoarcerea mea în Statele Unite am trăit cu amintirea unei Românii în care se amestecau frumuseţile naturii, oamenii şi mirosurile vieţii la ţară. Există o expresie românească care spune că „înţelepciunea s-a născut la sat”. Şi se pare că fiecare român îşi are un sat al lui în care se simte ca acasă şi unde încearcă să scape de haos pentru a se re-întoarce la adevărurile simple. Am simţit şi eu aceeaşi dorinţă.

Mi-am petrecut cea mai mare parte din timpul primei mele vizite alături de Corina Caba. Ea lucrase în Anglia şi America vreme de un an pentru a economisi bani cu scopul de a-şi deschide propriul orfelinat în Oradea. Şi-a petrecut ultimii 8 ani îngrijind peste 300 de copii, ocupându-se de 12 prostituate şi de cei patru copii pe care i-a adoptat. Nu s-a căsătorit nici până azi şi obişnuia să lucreze de la ora 6 în zori până seara la 11, iar la ora 3 noaptea se trezea să pună lemne pe focul centralei care încălzea orfelinatul. De-a lungul anilor, pe măsură ce prietenia noastră creştea mi-am dat seama că împărtăşeam multe lecturi comune şi aveam aceleaşi preocupări de natură spirituală. Diferenţa o făcea faptul că ea avea curajul să-şi trăiască viaţa potrivit credinţei sale, pe când eu eram înglodat în ipocrizie. 

După prima mea vizită, la întoarcerea în California, i-am trimis Corinei prin email un citat (din cartea Oliviei Manning întitulată Balkan Trilogy) care descria România cam aşa: “România e asemeni unei persoane fără minte, care a moştenit o mare avere şi pe care a risipit-o aiurea, pe prostii. Ştiţi cum se spune: Atunci când Dumnezeu a împărţit popoarelor darurile Sale şi-a dat seama că României îi dăduse totul – păduri, râuri, munţi, bogăţii subterane, petrol şi un sol fertil numai bun pentru agricultură. Şi atunci Dumnezeu a zis: “Hmmm, asta-i cam prea mult”. Şi ca să contrabalanseze acest lucru, a pus în ţară cei mai răi oameni pe care i-a găsit.” După câţiva ani, i-am spus Corinei că mi-am dat seama că românii sunt oamenii cei mai ospitalieri, mai prietenoşi şi mai plini de energie peste care am dat în viaţa mea. Corina mi-a răspuns atunci pe un ton potolit: “M-a durut când, după prima ta călătorie, mi-ai trimis acel mesaj cu citatul acela denigrator. Românii sunt oameni foarte de treabă, care au supravieţuit unor vremuri foarte vitrege. Mă bucur că ai descoperit acest lucru pe propria ta piele.”  Răbdarea ei în contrast cu propria mea ignoranţă m-a smerit.

În 2004 l-am întâlnit prima oară pe Florian Balotă. În vârstă de 50 de ani, era tatăl Laviniei Dreana, unul dintre asociaţii mei la clinica şi şcoala de care ne ocupam în Târgu Jiu. Fusese de curând disponibilizat după 30 de ani de muncă la o întreprindere ce făcea piese pentru maşinile Dacia. Venise acum de la Oradea la Târgu Jiu pentru a ne ajuta la renovarea şcolii şi la construirea unui teren de fotbal cu gazon artificial. Obişnuia să doarmă lângă terenul de sport pentru a se asigura că nu fură nimeni materialele necesare construcţiei. Avea o capacitate uimitoare ca prin zâmbetul lui şi privirea pătrunzătoare să-i facă pe oameni să se simtă importanţi. Îmi amintea de un personaj din romanul Fraţii Karamazov care “umbla liniştit, pe faţă cu un zâmbet duios şi o privire plină de compasiune”.  Am petrecut multe seri povestind despre viaţă, în timp ce fiica lui făcea pe translatorul pentru noi. De fapt, Florian a chiar început să ia ore de engleză ca să ne putem înţelege direct. În 2005 a fost diagnosticat cu o tumoră la vezică. În ciuda biopsiilor şi a repetatelor probe de sânge, i s-a spus că nu e necesară chemioterapia şi că, de fapt, nu mai are cancer. În timp ce îl îmbrăţişam de rămas bun după o vizită în iulie 2006 am simţie cum s-a agăţat de mine de parcă toată viaţa lui era în mâinile mele. În sinea lui ştia că starea lui medicală era mult mai rea decât îi spuneau doctorii de la Cluj.

I-am luat lui Florian un bilet de avion până la Nashville, la spitalul Vanderbilt pentru a primi un diagnostic precis. Veştile s-au dovedit a fi foarte proaste – avea un cancer la vezică în metastază, netratat cum se cuvine de ani de zile. A stat în Nashville vreme de patru luni de chemoterapie intensă. Atunci când mergeam cu maşina să-l vizitez, obişnuia să stea în geam ore în şir aşteptând să ne revedem. Primele cuvinte englezeşti pe care le-am auzit din gura lui au fost: “I love you, Don”. Florian s-a întors în România în ianuarie 2007 şi aflat pe patul de moarte, mi-a spus: “Cele 4 luni petrecute la Nashville au fost cele mai bune din viaţa mea. Doctorii şi asistentele m-au tratat ca pe un rege. M-am simţit cu adevărat ca o fiinţă umană. A fost prima oară când am simţit cu adevărat dragostea lui Dumnezeu.” Florian a aprins în mine un foc care creşte cu fiecare an care trece.

Scriu toate aceste lucruri la jumătatea călătoriei, nu la finalul ei. Soren Kirkegaard a spus: “Viaţa trebuie trăită mergând înainte, dar nu poate fi explicată decât mergând înapoi”. Steve Jobs, cel care a afirmat multe lucruri care aduc cu gândirea lui Kirkegaard, a spus cândva: “Nu poţi face legături între lucruri disparate privind înainte, ci doar privind înapoi”. Când mă întreabă unii, alţii care sunt planurile mele cu privire la România, le spun: “O să vă spun când am dus treaba la bun sfârşit”. Asemeni unui ţăran care aruncă seminţele pe câmp fără să ştie care vor fi cele ce vor aduce roadă şi care vor pieri pur şi simplu, am aruncat şi eu o grămadă de seminţe în România. Şi în această poveste m-au urmat mai bine de 100 de americani, majoritatea oameni de afaceri şi familiile lor. Împreună, am pus bazele unei clinici, a unei şcoli, a unei biserici, a unui parc şi al unui teren de fotbal. Am ajutat orfelinate şi am dezvoltat programe de asistenţă familială. Am pornit mai multe afaceri şi am cumpărat terenuri în valoare de peste 10 milioane de dolari, toate direct de la săteni. Cu toate acestea, cred că proiectul nostru major se lasă încă aşteptat. Pe tot acest parcurs, am avut de înfruntat şi situaţii neaşteptate: un incident terorist la primul meu zbor spre casă, oficiali guvernmamentali corupţi care ne-au acuzat în ziare că ajutăm orfelinate doar pentru a exporta rinichi către America, ameninţări cu moartea din partea tăietorilor ilegali de copaci şi o intervenţie chirurgicală de urgenţă într-un spital de stat.

În demersul nostru am fost ghidaţi de către un principiu simplu: “Să respectăm legea”.  Şi aşa cum pot confirma românii, principiul nu e tocmai uşor de aplicat, însă tocmai acest principiu este cel care ne-a condus către inima adevăratei Românii. Nu e deloc uşor să îţi dai seama cum sunt făcute legile, ba chiar este cu atât mai dificil să găseşti oameni dispuşi să le aplice şi să le impună. Americanii trebuie să ţină minte că majoritatea cetăţenilor acestei lumi asociază ideea de „literă a legii” cu ideea de exploatare şi manipulare şi nu cu principiile referitoare la drepturile individului sau la un bine comun. Se cuvine să încercăm să locuim unii în casele altora şi nu în hoteluri dacă vrem să înţelegem ceva semnificativ din greutăţile şi bucuriile de fiecare zi dintr-o anumită cultură. Dincolo de toate, trebuie ca dragostea să triumfe mereu asupra ispitei de a judeca. Toate acestea, precum şi multe altele, le-am trăit pe propria mea piele în pelegrinările mele prin România.

După primele 20 de călătorii în această ţară am încetat să mai încerc să îmi explic experienţele din pricina cărora eram atât de profund atras de o cultură atât de diferită de a mea. În schimb, am început să aştern pe hârtie gânduri într-un mare caiet roşu cu negru, care este acum mai gros de 5 centimetri, iar acest caiet reprezintă o compilaţie a lucrurilor pe care le-am învăţat din România. Caietul îmi reaminteşte mereu că oricât de mult aş oferi eu acestei ţări, reprezintă mult mai puţin decât oamenii de aici mi-au oferit mie de-a lungul vremii.

România continuă să rămână pentru mine o sursă constantă de inspiraţie, continuă să mă înveţe cum să iubesc, să-mi descopere scopuri neaşteptate pentru viaţa mea şi să fie pământul fertil pentru o credinţă care crescând, nu încetează să mă preschimbe.

Inspiraţie

Între 2004 şi 2007 am întâlnit o seamă de tineri români aflaţi într-o luptă surdă, care se întorseseră din Europa occidentală sau Statele Unite. Aceştia gustaseră din confortul unor economii stabile, unde legile erau ferme şi deodată se treziseră azvârliţi înapoi în timp, într-un sistem care se dovedea a fi “putred până la rădăcină”. Cu toate acestea, erau determinaţi să pornească nişte afaceri proaspete, cinstite şi să devină nişte plătitori oneşti de impozite la stat. Erau prea tineri ca să intre în graţiile politicienilor, nu aveau prieteni care să-i asiste în demersurile lor, aşa că se bazau pe internet pentru a învăţa ce trebuie să facă. Chiar şi în cele mai stabile economii posibile, afacerile nou pornite au o rată mare de eşec, iar riscurile sunt de cel puţin zece ori mai mari în cazul unei ţări unde oficialii guvernamentali te invită la corupţie, competiţia alege să evite plata impozitelor şi economia este împovărată de dobânzi uriaşe şi capital limitat.

În ciuda unor astfel de piedici, aceşti tineri români aveau ceva ce eu nu avusesem niciodată – aveau un scop, o ţintă precisă. Ei se întorseseră acasă pentru a adăuga un plus de calitate într-o ţară pe care o iubeau şi pentru a demonstra că există alternativă într-un sistem pe care îl urau. În 2005 am trimis din San Francisco un mamograf pentru clinica noastră privată din Târgu Jiu. Cu toate că exista o mare nevoie pentru un astfel de aparat, a durat nu mai puţin de 19 luni de zile pentru a primi toate aprobările necesare de funcţionare – iar acest lucru s-a întâmplat din pricina faptului că partenerii mei români au refuzat să plătească mitele cerute de către mulţii oficiali guvernamentali. Şi n-au făcut acest lucru pentru a mă impresiona pe mine, ci fiindcă urau vechiul sistem şi fiindcă erau convinşi că schimbarea începea odată cu ei. Am fost impresionat de gestul lor, nicidecum dezamăgit.

Mi-am dat seama că aceşti tineri români realizaseră mai multe lucruri la vârsta de 30 de ani decât realizasem eu în toată viaţa mea, iar acest lucru m-a motivat. Există o vorbă în Biblie care spune cam aşa: “De ce te făleşti? Ce ai care să nu-ţi fi fost dăruit?” Faptul de a veni în România m-a ajutat să înţeleg lucrurile care mi-au fost dăruite. Dacă americanii din epoca marii depresii şi ai celui de al doilea război mondial reprezentau generaţia noastră de vârf, eu eram rodul generaţiei celei mai răsfăţate posibil. M-am născut într-o lume în care, imediat după război, ţara mea era printre singurele ce aveau o economie viabilă şi încă stătea în picioare. Nu a trebuit să mă înrolez în armată. Bursa a crescut de până la douăzeci de ori din clipa în care am absolvit colegiul până am reuşit să mă retrag din activitate la vârsta de 42 de ani. Am avut părinţi iubitori, acces la cele mai bune şcoli, o sumedenie de slujbe din care puteam să aleg şi în plus aveam acces la o grămadă de mentori. Nu am muncit ca să obţin toate aceste lucruri, ele pur şi simplu erau la îndemână în lumea din care făceam parte.

Faptul de a-i vedea pe români născuţi într-o lume atât de plină de provocări şi greutăţi faţă de cea în care trăisem eu şi cu toate acestea având scopuri atât de bine definite, mă smerea. Mă simţeam inspirat de strădaniile lor, iar acest lucru s-a dovedit a fi o bună ocazie de a deveni în cele din urmă un intermediar al darurilor care mi s-au dat şi de a le transmite astfel, la rândul meu, mai departe.

Dragoste

Sunt multe lucruri pe care le poţi îndrăgi dacă te plimbi printre frumuseţile naturale ale României. Îmi plac dealurile verzi şi domoale din Transilvania punctate ici-colo de căpiţe de fân, iar sentimentul de pace pe care l-am simţit întâia oară într-un sat românesc îl regăsesc mereu ori de câte ori conduc pe la ţară şi trec încet cu maşina prin sate.

Îmi place aerul de înţelepciune suspendată în timp care pluteşte peste viaţa de la ţară şi n-o să uit niciodată răspunsul pe care l-am primit de la o femeie când am întrebat-o cum o afectează criza financiară. A zâmbit larg, m-a luat de mână şi m-a condus în cămara ei plină de cartofi, mere, carne şi legume puse pe iarnă. Strălucind de mândrie mi-a zis: “La mine în cămară încă n-a ajuns criza”. În acel moment, diploma mea de absolvent al Universităţii Harvard mi s-a părut inutilă, fiindcă nu aveam nici măcar una din calităţile pe care le avea această femeie simplă, care ştia să-şi poarte atât de bine de grijă.

Dincolo de toate m-am îndrăgostit de modul în care românii s-au aventurat în necunoscutul adus de o nouă formă de guvernare de după revoluţie. Paşii înapoi au depăşit cu mult paşii făcuţi înainte şi cu toate acestea, oamenii au reuşit să găsească resurse de a râde şi de a merge mai departe. Privesc tranziţia de la comunism către o democraţie bazată pe o piaţă liberă ca la naşterea unui fluture. În faza primară a dezvoltării sale biologice, fluturele nu pare să semene deloc cu o creatură colorată, plină de graţie, care zboară nestingherită de colo-colo. De fapt, la început arată întocmai ca o creatură respingătoare, lungă, păroasă şi cu multe picioare, incapabilă să zboare. Din punct de vedere economic şi politic, România încă arată precum o omidă care nu place nimănui şi nu mulţi oameni sunt dispuşi să-şi imagineze cum ar putea arăta fluturele în final.

Pentru a întregi această viziune luminoasă am luat cu mine cinci lideri guvernamentali ai judeţului Bihor şi i-am dus în ţinutul Transylvania din Carolina de nord pentru a le arăta la faţa locului potenţialul care există pentru turismul din România. La recepţia care a fost găzduită de către liderii comunităţii din Brevard, Carolina de nord, mi s-a cerut să spun câteva cuvinte după ce fiecare dintre români s-au prezentat pe rând. Într-un mod neaşteptat, au început să-mi curgă lacrimi pe obraji în timp ce le spuneam americanilor prezenţi în sală că stereotipurile de genul “Dracula, ţigani şi comunişti” sunt toate nişte minciuni. I-am descris pe români drept cei mai întreprinzători oameni din Europa (să nu uităm că în 1948 Partidul comunist avea mai puţin de 1000 de membri) şi am profeţit că atunci când politica guvernamentală va da credit real acestui spirit întreprinzător în loc să-l sufoce, vom citi într-o zi la ştiri despre “surprinzătoarea creştere economică a naţiunii române”. Înainte de a-mi putea şterge lacrimile de pe obraji, prefectul judeţului Bihor s-a ridicat în picioare şi privindu-mă drept în ochi, mi-a spus cu sinceritate: “pot spune cu mâna pe inimă că îmi iubeşti ţara”.

Prefectul avea dreptate. Nu mă mai gândeam la România ca la un proiect istoric. Simţeam pe propria piele durerea şi umilinţa datorate stereotipurilor absurde pe care românii trebuiau să le înfrunte de fiecare dată când părăseau ţara, simţeam trauma pe care fiecare familie a avut-o de înfruntat de-a lungul ultimilor 60 de ani. Încet, visurile lor deveneau ale mele şi simţeam că trăiesc din plin. În epistola Apostolului Pavel către efeseni există o urare care spune cam aşa: “fie ca ochii inimilor voastre să se lumineze de nădejdea pe care Dumnezeu a sădit-o în voi”. În căutările mele de a găsi pacea şi prin munca mea asiduă de-a lungul vremii m-am condus mereu după partea pragmatică a gândirii mele, mai degrabă decât după sentimente. După experienţa mea românească am început să trăiesc bucuria de a-mi pune mintea şi energia la lucru pentru o cauză de care mă îndrăgostisem pur şi simplu.

În 2006, pe măsură ce România se apropia de calitatea de membru al Uniunii Europene, mi se arătau înainte tot mai multe oportunităţi de afaceri. Până atunci, toată energia mea se focalizase pe munci caritabile, iar lucrul cel mai evident cu privire la acest tip de implicare constă în faptul că poţi ieşi oricând din joc, nu te leagă nimic, nu există o dedicare pe termen lung. Dacă te implici în afaceri însă, trebuie să te dedici serios până să vezi un profit din investiţia pe care ai făcut-o, or acest lucru cere destul de mult timp. Nu eram determinat să mă implic pe termen lung în România… dar asta până într-o bună zi când, în jurul unui miel la proţap bântuiam printr-o livadă de meri undeva în afara localităţii transilvănene Trestia. Împreună cu un prieten american am petrecut o după-amiază superbă bucurându-ne de peisaj, de mirosuri, de zâmbete, de mâncare gătită ca la mama acasă, de ţuica bună şi de conversaţia cu localnicii. În timp ce ne luam rămas bun, le-am mulţumit grupului de vreo treizeci de săteni şi le-am spus că-i iubim. Repede, o femeie mai în vârstă a spus: “Vom şti că ne iubiţi doar dacă vă veţi întoarce”.

Aceste cuvinte “Vom şti că ne iubiţi doar dacă vă veţi întoarce” sunt aşa de proaspete în mintea mea de parcă ar fi fost rostite ieri. Sunt adevărate, pentru că dragostea adevărată nu înseamnă renunţare, ci perseverenţă. România nu mai are nevoie de cineva care să renunţe uşor la ea şi mi-am dat seama că prietenii mei români trebuiau să-şi găsească parteneri adevăraţi, care să creadă în ei pe termen lung. Astfel că mi-am urmat inima şi am început să-mi investesc banii în România.

Scop

Un prieten mi-a dat odată următorul sfat: “Concentrează-te asupra lucrurilor care nu pot fi duse altfel la capăt decât dacă le duci tu însuţi”. România are destui oameni care să construiască apartamente mai bine decât o pot face eu. Având acum bani într-un fond de investiţii trebuia să găsesc acele ocazii finaciare care mi se potriveau, care să fie croite anume pentru mine. Îmi doream să pun la cale ceva de care România să fie mândră, ceva care să fie de top în întreaga Europă. Ceea ce a venit însă ca o surpriză a fost faptul că toată munca mea în România s-a potrivit precum o mănuşă cu toate idiosincraziile ce formau experienţa mea de viaţă.

Am locuit în Frankfurt în anii ’70 şi îmi amintesc de un oraş urât, plin de barăci militare şi de cârduri întregi de văduve. Astăzi, Frankfurt arată complet diferit şi acelaşi lucru se aplică şi Italiei. Tot din anii ’70 îmi amintesc de drumuri proaste, gunoaie peste tot şi pisici vagaboande pe străzi, iar astăzi Italia este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Recuperarea după un dezastru necesită mai mult de o singură generaţie. Personal, sunt uimit de progresul pe care l-a făcut România de când am descins aici în 2003 – e uimitor. Înţeleg de asemenea că revenirea după trauma comunismului, la fel ca după cel de-al doilea război mondial, se măsoară în zeci de ani, nu doar în câţiva ani şi mereu am privit dincolo de frământările pe termen scurt, imaginându-mi România în 2020 şi chiar mai încolo.

Mi-am petrecut 15 ani de aventură financiară la nivel înalt în Sillicon Valley, unde compania noastră a investit în peste 100 de afaceri care aveau nevoie de un start bun. Am învăţat atunci că toate investiţiile de maxim succes au un numitor comun: sunt aşa de radical diferite faţă de lucrurile cunoscute încât cei mai mulţi spun: “Chestia asta n-o să funcţioneze niciodată”. Uneori acestea erau aşa de inovative încât oamenii nici măcar nu pricepeau care era tot conceptul pe care se baza afacerea. Companii precum E-Bay, AOL (primul email), Chirurgia intuitivă (roboţi) toate s-au luptat vreme îndelungată înainte ca cineva să fi auzit despre ele. În timp, au devenit incredibil de profitabile fiindcă aduceau valori certe în vieţile oamenilor. România are ocazii nenumărate de acest gen însă are la dispoziţie prea puţini investitori care să aibă o astfel de viziune. Iar când oamenii mă privesc în ochi şi îmi spun “ Eşti dus cu pluta”, zâmbesc în sinea mea fiindcă atunci ştiu că mă aflu pe drumul cel bun.

Winston Churchill a spus: “Cu cât privim mai adânc înapoi în istorie, cu atât vedem mai limpede în viitor”. Nu mi-am imaginat niciodată că sutele de cărţi de istorie din biblioteca mea vor deveni vreodată aşa de folositoare şi asta până în clipa în care am decis să investesc în România. Aproape fiecare dintre piedicile care stau acum în calea României, au stat şi în calea Americii în primii ei o sută de ani de istorie. America a trebuit să se bazeze pe împrumuturi de la guverne străine, a avut de înfruntat un război civil pentru a-şi defini conceptul de democraţie, şi-a avut politicienii ei implicaţi masiv în acte de corupţie atunci când s-au construit proiecte mari de infrastructură cum ar fi calea ferată transcontinentală, a fost martora unor scandaluri memorabile la bursa din New York din pricina lipsei de transparenţă a companiilor şi s-a văzut nevoită să spargă monopolurile deţinute de oligarhi. De fiecare dată când am avut curajul de a ne confrunta deschis cu problemele noastre, naţiunea a prosperat. Averea lui John Rockefeller s-a dublat la doi ani după ce legile Anti-trust i-au spart monopolul rafinăriilor de ţiţei.

Oricât de mult mi-ar plăcea cititul, cel mai mult înveţi observând şi acţionând. Există la fel de multe tipuri de democraţie şi capitalism câte arome de îngheţată. Aşa cum o omidă nu are aparent nimic în comun cu un fluture, forma democraţiei şi cea a capitalismului din România nu are mai nimic în comun cu democraţia şi capitalismul din America. Ne dorim ca investiţiile noastre să fie un model pentru afacerile care se luptă pe piaţă cu scopul de a oferi soluţii inovatoare, preţuri scăzute şi servicii mai bune pentru clienţi. Dorim să stimulăm politicile care pot crea pieţe competitive şi dorim să încurajăm antreprenorii. Toate acestea formează fluturele. Sistemul de azi prin care se cumpără ieftin proprietăţi de la guvern, prin care se pun în joc relaţii sus-puse pentru a obţine contracte guvernamentale, prin care puterea politică este folosită cu scopul de a hărţui competitorii şi de a crea un monopol sau prin care se fură pe faţă direct din proprietatea statului nu reprezintă altceva decât omida cea respingătoare. 

Pentru întâia dată în viaţa mea, muncesc fără a simţi vreun efort. Îmi folosesc în România instinctele, interesele şi propria experienţă în tot ceea ce întreprind.

Anumite interese şi corupţia nu sunt apanaje strict ale României, ci fac parte din condiţia umană în general. Nu am fost deloc surprins să aflu că mulţi români sunt spitalizaţi fără să fie foarte bolnavi ci doar fiindcă medicii sunt plătiţi de spitale în funcţie de numărul de pacienţi. Ei bine, acest lucru era o practică obişnuită şi în Statele Unite înainte ca legea Stark să intre în vigoare în 1992. Românii par şocaţi să afle că America a experimentat aceleaşi forme de corupţie generalizată. Vreme de 240 de ani America şi-a adaptat permanent sistemele tipice capitalismului pentru a crea un echilibru între natura umană, creşterea economică şi stabilitatea socială. Cu cât fiecare ţară îşi are greutăţile ei specifice, cu atât soluţiile se dovedesc a fi mai general valabile.

Investiţia noastră din România înseamnă mult mai mult decât bani. Dorim ca investiţiile noastre să reprezinte un model de afaceri care să fie competitive prin soluţii inovatoare, să propună cele mai bune preţuri şi servicii de cea mai bună calitate. Dorim să participăm la un dialog democratic de bun simţ şi să ne implicăm într-un capitalism bazat pe o piaţă liberă şi nu să profităm de relaţii de prietenie cu lideri de partid care nu fac altceva decât să jefuiască statul de resursele necesare dezvoltării şi prosperităţii sociale. Vrem să demonstrăm că poate exista un model care să-i ţină pe români acasă, nu să-i îndemne la proteste de stradă sau la părăsirea ţării.

Credinţă

Orfelinatul Casa Speranţa din Oradea are la subsol câteva camere mici care pot oferi un somn odihnitor alături de şansa de a întâlni alţi călători. În 2007 am întâlnit-o pe Maria, o minunată femeie mai în vârstă din Bistriţa, care nu avea alte bunuri în afară de o chitară şi o valiză cu câteva lucruri. M-a invitat să cânt cu ea nişte psalmi şi mai ales, m-a invitat să reflectez la cuvintele din Psalmii 127 şi 134. Iar următoarea frază mi-a rămas lipită de suflet: “Dacă nu zideşte Domnul casa, degeaba se ostenesc cei ce o zidesc”. În ciuda faptului de a-mi fi realizat toate planurile din punct de vedere al carierei, m-am întrebat dacă există totuşi ceva care să reziste probei timpului. Am început să-l rog pe Hristos să-mi arate care sunt casele la care lucrează, pentru a-i da şi eu o mână de ajutor. Mi-a arătat o nouă Românie şi deodată am simţit adierea schimbării care poate aduce libertate, prosperitate şi siguranţă pentru această ţară în următorii douăzeci de ani. Dumnezeu nu are de fapt nevoie de ajutorul meu, însă mi-a oferit bucuria de a deveni o mică parte a planurilor Sale. Şi cu această ocazie, am trăit un gen de libertate cum n-am mai simţit niciodată.

Americanii suferă de boala iluziei că pot controla lucruri pe care de fapt nu le pot controla. Mecanismele americane de gândire sunt atât de previzibile şi de transparente încât ne fac să credem ca singurele bariere care stau în calea prosperităţii, a păcii şi a fericirii noastre sunt doar propriul nostru intelect şi etica muncii. Băncile, şcolile, tribunalele, legile şi informaţiile publice crează un context foarte favorabil pentru afaceri şi vreme de ani de zile am trăit cu iluzia că sunt stăpânul propriului meu destin. În realitate, lucrurile care mi-au adus cele mai mari bucurii în viaţă au fost cele neplanificate, în schimb, cele îndelung puse la cale nu mi-au generat satisfacţii prea mari. Pentru marea majoritate a americanilor lupta pentru existenţă pare ceva abstract şi extrem de îndepărtat, iar credinţa noastră e sufocată de o relaţie mult prea la îndemână cu Creatorul. Şi da, îi putem strânge mâna oricând, însă nu prea avem parte de îmbrăţişarea Lui.

În România nu există iluzii ale controlului, iar nu de puţine ori obstacolele par insurmontabile. România nu joacă un rol cheie în evenimente geopolitice, ci a fost mereu o victimă a limitelor impuse de către alţii. E practic imposibil să te bazezi pe sistem şi pe informaţii publice de încredere. Cu toate acestea am întâlnit români capabili să mute munţii cu credinţa lor. Aceştia m-au învăţat că “o credinţă pentru care nu se plăteşte un preţ, nu e de fapt credinţă”

Încetişor, în ultimii opt ani călcând pe urmele unor români extraordinari, am scăpat de controlul obsesiv al ambiţiilor egoiste ce îmi umbreau existenţa, aşa că mi-am pus viaţa în mâinile lui Hristos, Domnul. Timpul şi banii mei îi aparţin acum Lui. Am găsit eliberare căutând să împlinesc voia lui Dumnezeu în loc să încerc din răsputeri să-mi duc propriile planuri la îndeplinire. În cartea Proverbelor se spune că “planurile din inima omului sunt nenumărate, dar voia Domnul e cea care se va împlini în cele din urmă”. În ultima pagină a cărţii Război şi Pace, Lev Tolstoi ajunge cam la aceeaşi concluzie: “Aşa ca şi în descoperirea lui Copernic, dificultatea de a recunoaşte că pământul se învârte stă în incapacitatea noastră de a renunţa la imediat, la senzaţia fizică ce ne face să credem că pământul e nemişcat. La fel este şi cu viaţa noastră spirituală când trebuie să renunţăm la o libertate care de fapt nu există şi să ne recunoaştem dependenţa de un Dumnezeu despre a cărui existenţă nu suntem pe deplin conştienţi”.

Credinţa nu înseamnă un mod de viaţă pasiv, care se concentrează mai degrabă asupra modurilor în care ne trăim existenţa decât asupra sfârşitului. Căutând să-i slujeşti pe alţii în loc să te laşi slujit. Ascultând mai mult, vobind mai puţin. Rămânînd atent la lucrurile bune în loc să te plângi de cele care merg prost. Fiind mulţumitor pentru ceea ce ai decât dorind să posezi tot mai multe. Găsindu-ţi adevărata identitate în Hristos şi nu în modul în care eşti privit de cei din jur.

Am deschis prima dată în viaţa mea o Biblie la vârsta de 42 de ani. Vreme de ani de zile m-am rugat pentru pace în suflet şi pentru o cauză de care aş putea să mă îndrăgostesc. Niciodată, nici chiar în cea mai fanteziste visuri nu mi-aş fi putut imagina că rugăciunile mele vor fi ascultate tocmai într-un loc aflat atât de departe de casă – în România.

Îi sunt mulţumitor fiecărui român care mi-a îngăduit să devin o mică parte a acestei ţări minunate.

Vremea noastră a venit.

Sunt mândru că sunt Român ! 

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*